Între 1400 si 1600 se întîmplă lucruri fabuloase. Istoria se mişcă de la Est la Vest, dovedind că pămîntul este rotund: marile expediţii, imperii şi colonii, marile armate, marile republici, marii monarhi şi sultani, ţes deasupra celor 3 continente o pînză fină.
Sub ea, dictaturi medievale, absolutism monarhic, monarhii parlamentare, republici, revolte religioase, moarte, boli, foamete, sclavie, tribut şi taxe, libertăţi limitate, drepturi încălcate, inchiziţie sau toleranţă religioasă, servitute, intrigi.
Deasupra, cei puternici, cei bogaţi călugării şi cei cu profesii liberale (cărturari, navigatori, cavaleri, artişti) împrumută obiceiuri noi, consumă alimente noi, îşi schimbă garderoba, se împodobesc cu aur şi pietre preţioase, ţesături fine şi blănuri, traduc cărţi, studiaza ştiinţele, scriu poezii, învaţă meştesuguri şi tehnologii noi. 
Cele mai exotice şi senzuale ingrediente ale lumii pleacă din colţuri diferite şi se întîlnesc în Occident: mirodeniile şi zahărul din Indii, ceaiul din China, cafeaua din Peninsula Arabică, cacao, porumbul, cartofii, roşiile din Americi.
Plăcerile şi gustul Europei se schimbă. Începe dominaţia dulcelui, cea mai puternică mirodenie dintre toate.
Zahărul, cafeaua şi mirodeniile au o viteză mai mare de seducţie. Ele sunt şi motorul înfiinţării plantaţiilor în Caraibe, apoi în America de sud şi a reapariţiei sclavagismului.
Ciocolata are o traiectorie mai lentă şi mai dificilă la începuturi. Puteai cumpăra haine, alimente sau plăti o prostituată cu boabele de cacao, dar puteai atinge şi zeii bînd lichidul negru. Cînd l-au întîmpinat pe Cristofor Columb în 1492, nativii din insulele Bahamas i-au oferit în semn de pace produsul cu cea mai densă concentraţie de semnificaţii din cultura lor: boabele de cacao. Columb, o personalitate maniacală, era dezamăgit, el plecase să întîlneasca Indiile din est, în schimb a descoperit West Indies. Ştia că pămîntul era rotund, dar îi calculase greşit circumferinţa.
Succesul şi viteza de propagare a ciocolatei în Europa depinde aşadar de mici detalii de bucătărie politică şi personală. Depinde şi de istoria culturală a zahărului care începuse să modifice flexibilitatea palatului gustativ al elitei europene. Zahărul ajunsese deja de 100 de ani în Europa, adus de cavalerii cruciaţi. Era exorbitant, un bun de lux consumat doar de aristocraţie. Dacă nu aveai zahăr în casă, înseamnă că nu erai suficient de bogat. Mai tîrziu, la Veneţia, ne spune Casanova, dacă nu serveai ciocolată erai nepoliticos sau sărac.
Cînd ciocolata abia intră pe poarta Europei, veneţienii confecţionau marţipan, marilor monarhi li se preparau dulciuri, Sicilia savura dulciuri arăbeşti cu miere şi zahăr.
Columb, neimpresionat de boabele de cacao ori de ciocolata lichidă, le prezintă totuşi sponsorilor săi, regii Ferdinand II şi Isabella I ai Spaniei. Cerul gurii acestor doi mari reconquistadori şi inchizitori nu a agreat lichidul dens, amărui, complex, ciudat. Dar cred că vina este a lui Columb: dacă ar fi spus cu pasiune povestea ciocolatei, dacă i-ar fi înţeles misterul, lichid viu ca sîngele, hrană a zeilor, dacă ar fi aromat-o cu mirodeniile potrivite, vanilie şi puţin zahăr, ar fi avut succesul meritat. 
Dar Columb nu era un antreprenor nici negustor, 30 de ani mai tîrziu, Hernan Cortez a înţeles potenţialul boabelor şi al ciocolatei şi a înfiinţat prima plantaţie privată de cacao în chiar anii de consolidare a cuceririi Mexicului, înainte de a se întoarce în Spania. Cortes a fost primul antreprenor din industria europeană a ciocolatei. 
Cînd i-a prezentat lui Charles V, The Holy Roman Emperor, nepotul celor doi regi de mai sus, o ciocolată îndulcită cu zahăr şi aromată cu vanilie, Hernan Cortes s-a dovedit şi un bun om de marketing, creîndu-şi o piaţă de consum regală pentru care el era furnizor de materie prima. Dar el locuise printre nativi 9 ani şi învăţase tainele preparării unei ciocolate delicioase. A avut însă geniul să o îndulcească cu zahăr. 
Nici Henry Tudor VIII, un mare gourmand nu a ştiut ce este ciocolata. Deşi contemporan cu colonizarea Americii Latine şi cu primul consumator european, Charles V, monarhul spaniol, la curtea lui ciocolata nu a ajuns. Charles V a ţinut în mare secret ciocolata, ascunzind-o şi de nobilimea spaniolă. Să spunem ca ar fi oferit-o unui egal, cum era Henry VIII, dacă nu ar fi existat o puternică animozitate între ei. Caterina, fiica lui Ferdinand II şi a Isabelei I, mătuşa sa, fusese căsătorită strategic cu Arthur, fratele lui Henry, dar după moartea acestuia la cîteva luni de la căsătorie, Caterina a fost remăritată, tot strategic, cu Henry. Din păcate nu a reuşit să-i ofere noului soţ un prinţ moştenitor, ci o fiică, Mary. Henry a cerut Papei să desfacă divorţul, aşa cum o făcuse anterior pentru a face posibilă recăsătoria Caterinei cu fratele soţului mort, îmboldit fiind şi de Anne Boleyn, iubita care dorea să devină regină.
Neprimind acceptul Vaticanului, Henry a renegat autoritatea Papala, a declarat independenţa Bisericii Anglicane, a desfiinţat mănăstirile catolice şi s-a proclamat capul bisericii şi monarh divin. Nu doar ca i-a jignit mătuşa, dar Charles V, iubitorul de ciocolată, era un foarte fervent catolic şi duşman al protestanţilor, în timp ce Henri îi tolera pe protestanţi, la curtea lui fiind mulţi susţinători.
Ciocolata va întîrzia să intre în Anglia încă 100 de ani, cînd Charles II aduce din Franţa moravuri amoroase şi obiceiuri culinare extravagante: institutia “amantei regale” şi ciocolata intră amîndouă pe aceeaşi uşă, în Anglia restaurată. După 1650, ambele vor face carieră în Anglia. 
Contemporanul lui Henry, Suleyman Magnificul tocmai se îndrăgostise de cafea, descoperită în Yemen. Metoda de preparare la nisip, “cafeaua turceasca” se naşte la curtea sa, unde ambasadorii curţilor europene cad seduşi şi o duc în ţările lor. Cafeaua cucereşte Europa mai repede decît ciocolata.
După victoria de la Mohacs, toate curţile europene îşi trimit ambasadorii la curtea lui Suleyman cu daruri preţioase , pentru a-i cîştiga bunăvoinţa, de teama unei invazii mai adînci, dincolo de regatul ungar cucerit. Ciocolata era consumată în mare secret la curtea spaniolă, dar bănuiesc totuşi că prin cîţiva călugări ori cavaleri care fuseseră în expediţiile de cucerire, boabele de cacao ar fi putut ajunge ca bunuri rare şi scumpe în mîinile unor negustori ca veneţienii. Însăşi faptul că unii evrei alungaţi de inchiziţia spaniolă vor deschide mici chocolaterii la Bayonne, în Franţa, dovedeşte că meşteşugul ciocolatei alunecă pe uşi secrete dincolo de uşile lui Charles V. 
Nu este improbabil ca boabele de cacao să fi ajuns la curtea lui Suleyman prin veneţienii care aveau interesul unor relaţii armonioase cu stăpînul Mediteranei, pentru a-şi putea desfăşura operaţiunile de comerţ pe Mediterana. Dar pentru nu ştiu care motiv, ciocolata nu a intrat în ritualurile cu plăceri ale sultanului. Dar nici Charles V nu a adoptat cafeaua.
Alt contemporan, Papa Pius al V lea a acceptat ciocolata ca aliment de post în 1569, ceea ce a dus la înfiinţarea primelor chocolaterii, în mînăstiri.
În curînd ciocolata va deveni instrument de seducţie, obiect de budoir şi salon, capriciu feminin. Va trangresa graniţele ţărilor împreună cu cel mai valoros bun de schimb al monarhiilor: fiicele aristocrate, tranformate în regine prin căsătoriile strategice. În articolul următor.
